În condițiile politicii de atingere a neutralității climatice, industriile care prin definiție sunt greu de decarbonizat încep să adopte soluții de captare și stocare a carbonului, care să le reducă în viitor emisiile și să le salveze în final bugetele. Grupul german Heidelberg Materials, activ și în România, este primul actor din industria cimentului care va avea o astfel de instalație de captare și stocare funcțională, la nivel global. În Norvegia deocamdată, dar planurile vizează fabrici din toată lumea, inclusiv din România
Ce înseamnă CCS și de ce e important
Captarea și stocarea carbonului (CCS) este un proces de ultimă oră prin care dioxidul de carbon emis în procesele industriale nu mai este eliberat în atmosferă, ci este captat și apoi transportat pentru a fi depozitat în final sub pământ, sau sub fundul mării, la adâncimi de mii de metri, în foste (sau chiar actuale) zăcăminte de petrol și gaze sau în acvifere saline, unde este practic “sigilat”. Procesul, care în sine este destul de costisitor este însă văzut ca o necesitate în procesul de atingere e țintei de zero emisii de carbon, din cel puțin două motive. Primul este că, fără CCS, chiar dacă se extinde utilizarea energiei din surse regenerabile, electrificarea transporturilor, etc, practic nu se poare atinge țina de neutralitate climatică. Al doilea este că, în cazul unor industrii greu de decarbonizat prin însăși specificul lor, cum ar fi cimentul sau oțelul, pare a fi singura soluție de scădere a emisiilor.
Iar aceste emisii nu sunt un moft, în zilele noastre. În UE și nu numai, este pus în practică sistemul de taxare a emisiilor de carbon – deocamdată utilizat cel mai des pentru taxarea producătorilor de energie electrică: cine emite plătește. Unele sectoare, cum at fi cel al cimentului, încă mai beneficiază de alocări gratuite pentru o parte din poluare, dar ele se vor termina în câțiva ani, iar pentru fiecare tonă de CO2 emisă trebuie cumpărat un certificat de carbon. Acum este 65 de euro, dar a fost și aproape 100, iar acest lucru se va treduce în costuri de zeci de milioane de euro pe an pentru o fabrică de ciment, de exemplu, pentru emisiile care nu sunt captate. Subiectul este unul foarte fierbinte și pentru România, după cum veți citi mai departe
Proiectul Heidelberg din Norvegia – Brevik CCS
Nemții de la Heidelberg Materials, unul dintre cei mai mari producători de ciment din lume, sunt acum în ultima fază a construcției unei instalații CCS la fabrica lor de ciment din Brevik, în sudul Norvegiei, acolo unde au și invitat mai mulți jurnaliști să vadă despre ce e vorba. Au început de mult, încă de acum 19 ani cu primele studii, și după aprobări și teste, sunt acum aproape de finalizarea instalației, care va deveni operațională în prima parte a anului viitor. Spun că va fi „game changer” pentru industrie.
Va fi prima instalație CCS funcțională de la o fabrică de ciment din lume. Practic o nouă fabrică lângă fabrica de ciment, care costă undeva la 400 de milioane de euro și va evita emiterea în atmosferă a 400.000 de tone de CO2 pe an.
Iată cum funcționează CCS la fabrica din Brevik
Gazele fierbinți rezultate din arderile inevitabile care însoțesc producerea efectivă a cimentului sunt preluate printr-un sistem de conducte și venilatoare și sunt inițial răcite de la 160 de grade la 30 de grade într-un prim dispozitiv, după care ajung în așa-numitul absober, inima instalației de CCS – practic un turn înalt de oțel din vârful cărora peste CO2 se pulverizează substanțe chimice-amine (foto).
Aminele se “lipesc” de moleculele de CO2 iar acest amestec este apoi pulverizat în ceea ce se cheamă desorber. Aici se ridică din nou temperatura la 120 de grade, și se “rupe” solventul de CO2, aminele se întotrc în absorber pentru a relua ciclul, iar ce rămâne este CO2 pur.
Ulterior, presiunea este crescută la 70 de bari și temperatura coborâtă la minus 16 grade, CO2 captat este lichefiat și apoi depozitat în șase rezervoare imense – unde se poate stoca “producția” de CO2 a fabricii pentru patru zile, înainte de a fi încărcat pe vase speciale, similare celor cu care se transportă LNG. Cu acestea CO2 va fi transportat și depozitat sub Marea Nordului, în câteva zone special desemnate – vom reveni asupra transportului și depozitării.
Instalația de CCS nu poate absorbi, cu cele 400.000 de tone pe an, decât jumătate din emisiile fabricii de la ciment de la Brevik, dintr-un motiv simplu. Procesul de captare este totuși unul care consumă foarte multă energie, iar instalația folosește doar energia recuperată din procesul de obținere a cimentului. Altfel, cu mai multă energie, s-ar putea capta 90% din emisiile fabricii.
Cei de la Heidelberg vor obține astfel primul “ciment verde” din lume, evozero, care va fi mai scump, dar despre care spun că va avea clienții lui din rândul companiiler preocupate de sustenabilitate – spre exemplu noul Centru Nobel de la Stockholm va fi construit cu ciment “net zero”.
Investiția este uriașă – până la 400 de milioane de euro, dar statul norvegian a finanțat 85% din costuri, desigur asta după ce Heidelberg Materials l-a convins de viabilitatea proiectului.
“Northern Lights” – sistemul de transport și stocare al Norvegiei
Am văzut cum se extrage CO2, dar de aici până la depozitarea lui permanentă mai e cale lungă.
Shell, Equinor și TotalEnergies au dezvoltat, cu sprijinul guvernului Norvegiei, “Northern Lights”. CO2 captat și depozitat la Brevik și, deocamdată, în alte trei viitoare locații unde se vor dezvolta instalații de CCS este preluat de patru vapoare speciale (asemănătoare metanierelor) – două se construiesc în acest an, două anul viitor.
Este transportat pe apă într-un terminal special la Øygarden, în vestul Norvegiei, care este finalizat în procent de 98%, de unde CO2 este pus într-o conductă lungă de 110 km asezată pe fundul mării, prin care ajunge în final la 2,6 km adâncime, în locul permanent de depozitare.
Într-o primă fază, se pot stoca 1,5 milioane de tone de CO2 pe an, apoi până la 3,5 milioane de tone pe an, dar potențialul total de stocare din platoul continental norvegian este de 80 de miliarde de tone, adică echivalentul emisiilor de CO2 ale Norvegiei pe 1.000 de ani. De aceea, practic Northern Lights va fi un serviciu pus la dispoziție pentru captarea CO2 emis de industria din Europa, nu doar de Norvegia.
Desigur, costurile sunt și ele pe măsură – până la 2,5 miliarde de euro, dar și aici statul norvegian s-a implicat, acoperind 80% din costurile cu investițiile și cu stocarea pe următorii zece ani.
CCS peste tot?
Cei de la Heidelberg Materials spun că instalații de CCS se pot pune la multe din fabricile de ciment ba chiar afirmă că este posibil ca, în viitor în Europa, aceste fabrici să nu mai poată să funcționeze din punct de vedere legal fără instalații CCS. De aceea, spun că nu-și permit să aștepte și testează proiecte de CCS – unele cu tehnologii diferite față de cea cu amine din Norvegia, și la alte fabrici din grup, la nivel global. Ținta este ca, prin proiecte de CCS și CCU (captarea și utilizarea carbonului) să evite emisii de 10 milioane de tone de CO2. Pe lângă stocare, CO2 captat poate fi folosit și în diverse aplicații industriale, pentru industria chimică sau cea petrolieră. Iată o hartă cu distribuția gerografică a proiectelor
Proiect Heidelberg Materials de CCS în România
Compania germană operează trei fabrici de ciment în România, la Fieni, Tașca și Chișcădaga. La prima dintre ele este gândită o instalație CCS, cu stocare onshore. “În România lucrăm cu industria de petrol și gaze pentru a exploata potențialul. România are un trecut bun, are industrie petrolieră, are acvifere saline bune, are potențial mare pentru stocare. Trebui făcuși pași pentru a se elabora cadrul de reglementare, trebuie know-how, colaborăm cu Guvernul, ne vom strădui să promovăm proiectele din România, inclusiv la nivelul acceptanței societății. Trebuie făcuți mulți pași”, au spus oficialii companiei, întrebați despre ce se va întâmpla în România. Compania va depune un proiect de CCS pentru finanțare prin Fondul de Modernizare pentru fabrica de la Fieni, și mai multe informații vor fi disponibile ulterior.
Obligații uriașe CCS pentru România
Amintim că producătorii de petrol și gaze din România vor fi obligați ca, la nivelul anului 2030, să asigure în țară o capacitate de stocare care să asigure depozitarea subterană a 9 milioane de tone de CO2 pe an. Obligația rezidă din NZIA (Net-Zero Industry Act), un regulament european prin care României i se atribuie 9 din cele 50 de milioane de tone pe an, capacitate de stocare a carbonului la nivelul întregii Uniuni Europene, țintă care trebuie îndeplinită până în 2030.
Este a doua cea mai mare cotă din UE, după cea a Olandei.
Cât ar costa implementarea unei capacități de stocare a carbonului de 9 milioane de tone pe an? Nu este încă foarte clar, tehnologia CCUS fiind încă la început, dar unul dintre experții Federației Patronale de Petrol și Gaze (FPPG), a făcut, la solicitarea presei, un calcul grosier – doar asigurarea unei capacități de stocare de 9 milioane de tone an, timp de 20 de ani, ar costa cele două companii românești circa 4,5 miliarde de euro. Iar întregul lanț valoric – stocarea, transportul și depoziarea – ar costa circa 15 miliarde de euro. Deci adunat, 20 de miliarde de euro, grosier.
