Un nou raport estimează că tranziția ecologică a UE ar putea costa 1.300 de miliarde de euro anual până în 2030 și 1.540 de miliarde de euro anual până în 2050. Costul ridicat al tranziției ar putea necesita impozite mai mari, subvenții și, eventual, strategii naționale de investiții ecologice. Există îngrijorări cu privire la sprijinul public pentru tranziție din cauza creșterii costurilor de trai și a posibilelor pierderi de competitivitate a întreprinderilor.
Bruegel, un think-tank din Bruxelles specializat în energie, a publicat săptămâna trecută un document de politică axat pe ceea ce are nevoie UE pentru a atinge obiectivele sale declarate de zero emisii nete și cât ar costa acest lucru, care a fost reluat de OilPrice. Se pare că, pentru a atinge aceste obiective, blocul comunitar ar trebui să cheltuiască 1,3 trilioane de euro, în fiecare an până în 2030. După aceea, prețul pentru tranziție sare la 1,54 trilioane de euro anual și rămâne la acest nivel până în 2050.
Suma impresionantă care trebuie cheltuită pentru tranziție este împărțită de Bruegel în trei categorii: aprovizionare cu energie, cerere de energie și transport. Aceasta poate fi, de asemenea, o subestimare de către UE însăși – deoarece nu include toate costurile asociate tranziției, omițând, de exemplu, costurile de finanțare care ar putea fi doar ele destul de mari. După cum subliniază Bruegel, „costul de finanțare a investițiilor va fi semnificativ pentru agenții cu probleme de lichidități, iar finanțele publice va trebui să intervină cu instrumente de reducere a riscurilor pentru a facilita investițiile private”.
Acest lucru înseamnă că Uniunea Europeană va trebui să majoreze subvențiile pentru a motiva investitorii privați să i se alăture în finanțarea tranziției. Aceasta ar putea fi o sarcină dificilă având în vedere contextul actual al tehnologiilor de tranziție, care se caracterizează printr-o cerere scăzută, în ciuda sprijinului guvernamental puternic sub formă de subvenții.
Iar Uniunea Europeană – reprezentată de brațul său executiv, Comisia – omite și alte costuri din planurile sale financiare pentru tranziție. Aceasta nu include în buget costurile de producție asociate acestei tranziții, iar acestea ar putea fi, de asemenea, foarte mari. După cum notează Bruegel, dezvoltarea capacității locale de producție în conformitate cu o politică care prevede ca 40 % din tehnologia europeană de tranziție să fie fabricată în cadrul blocului comunitar ar necesita investiții suplimentare de 100 de miliarde de euro anual, de acum până în 2030.
Se pare că lista continuă să fie completată, dar cine o va completa și cum își va permite acest lucru devine din ce în ce mai neclar. Desigur, la prima vedere, plătitorii sunt foarte clari: guvernele și investitorii privați. Sub acest aspect, lucrurile devin interesante și provocatoare.
Guvernul primește bani de la contribuabili. Așadar, partea guvernamentală din factura tranziției va fi, de fapt, plătită de cei care plătesc impozite și care votează. Dar, în condițiile în care tranziția va deveni și mai costisitoare decât este deja, guvernele europene va trebui să găsească mai mulți bani decât se așteptau anterior pentru a-și aduce contribuția la binele ecologic comun, ceea ce ar însemna taxe mai mari. Asta în timp ce încearcă în același timp să stimuleze contribuabilii să adopte stiluri de viață mai ecologice și mai costisitoare.
Conform Bruegel, „în perioada 2025-2030, va fi necesar să se abordeze implicațiile distributive complexe ale decarbonizării clădirilor și transporturilor, ale căror reduceri de emisii au fost până acum relativ mici. Evitarea reacțiilor politice negative poate implica acordardea de stimulente financiare gospodăriilor în schimbul adoptării unor tehnologii ecologice mai costisitoare.”
Aceasta este o adevărată enigmă, deoarece se reduce efectiv la faptul că guvernele europene iau bani de la oameni cu o mână și le dau înapoi cu cealaltă, totul în scopul de a reduce emisiile de dioxid de carbon cu 55% față de nivelurile din 1990 până în 2030 și apoi de a atinge un nivel net zero până în 2050.
Judecând după ultimele evenimente politice din Europa, în special din Germania, România și acum Franța, lucrurile nu merg bine.
Situația s-ar putea înrăutăți și mai mult în viitorul apropiat, în condițiile în care Bruegel are o sugestie clară cu privire la modul în care se poate asigura existența banilor necesari pentru tranziție: prin legarea efectivă a tuturor politicilor naționale de pactul verde european. În prezent, UE încearcă să își atingă obiectivele de tranziție prin intermediul unui sistem care include planuri naționale privind energia și clima (PNIESC planul național integrat energie-schimbări climatice în România) . Conform Bruegel, pentru a fi eficiente, PNIESC-urile „trebuie transformate în adevărate strategii naționale de investiții ecologice, oferind un punct de referință pentru investitori, părți interesate și cetățeni în luarea deciziilor de investiții”.
„Guvernele ar trebui să fie obligate să prezinte în planurile lor integrate o analiză detaliată, de jos în sus, a nevoilor lor de investiții ecologice, precum și o foaie de parcurs de punere în aplicare cu etape clare sau indicatori-cheie de performanță (KPI)”, a mai scris think tank-ul, sugerând practic că politicile de tranziție ar trebui transformate în centrul și baza tuturor politicilor naționale.
Deși acest lucru ar putea fi posibil – oricum dificil de realizat cu toate guvernele pro-tranziție din UE – punerea în aplicare rămâne dependentă de investiții de peste un trilion de euro în fiecare an până în 2030 – iar europenii sunt deja destul de supărați de creșterea costului vieții.
Bruegel califică criticile aduse politicilor climatice ale UE drept populism și îi acuză pe critici că fac afirmații false cu privire la daunele pe care tranziția le-ar aduce competitivității UE. Cu toate acestea, OilPrice scrie că tranziția face viața în UE mai scumpă, adectând competitivitatea întreprinderilor europene și amenințând chiar supraviețuirea acestora.
Sursă:Oil Price
