În noul context geopolitic și energetic, Egiptul, țară cu amplasare geografică strategică în comerțul cu hidrocarburi, dar care are și rezerve uriașe de gaze, este din ce în ce mai tentantă pentru Occident, atât politic cât mai ales economic. Simon Walkers a scris in Oil Price o analiză pe care o puteți citi în continuare.
De când Rusia a invadat Ucraina la 24 februarie 2022, gazul natural lichefiat (LNG) a devenit principala sursă de aprovizionare cu energie de urgență pe tot globul. Acest lucru se datorează faptului că nu necesită mult timp și bani pentru a construi infrastructura asociată cu energia transportată prin conducte.
Având în vedere importanța sa crescândă în buna funcționare a economiilor lumii, a devenit, de asemenea, o armă politică vitală pentru cumpărătorii și furnizorii cheie, care încearcă din 2022 să se poziționeze cel mai avantajos pe piața globală de LNG. În această privință, SUA au făcut progrese enorme: au sărit de la zero producție înainte de 2016 la a deveni cel mai mare exportator de LNG din lume în 2023.
Fără rezerve de gaz recuperabile la fel de mari, China a căutat să-și asigure viitoarele livrări de GNL prin acorduri pe termen cu marii producători din întreaga lume, în special din Orientul Mijlociu, pe lângă ce a semnat cu Rusia.
Pentru SUA și aliații săi, dezvoltarea unor noi legături comerciale pentru aprovizionare cu LNG pe termen lung a fost dificilă, dar Egiptul oferă o perspectivă cheie. În consecință, se lucrează la noi inițiative pentru a se asigura că problemele financiare actuale ale țării nu pun în pericol această strategie energetică occidentală mai amplă.
Pentru Occident, Egiptul este desemnat ca un aliat critic în regiunea Orientului Mijlociu și Africii de Nord din două motive cheie – unul legat de energie și celălalt de geopolitică. Pe partea energetică, pe lângă rezervele sale modeste de petrol de aproximativ 3,3 miliarde de barili, are rezerve uriașe de gaze, estimate în mod conservator la aproximativ 1,8 trilioane de metri cubi.
Este, de asemenea, singura țară din așa numita zonă fierbinte de gaz din Marea Mediterană de Est cu capacitate operațională de export de LNG și, prin urmare, este în poziție ideală pentru a deveni cel mai important hub regional de export pentru gaz. De asemenea, este esențial faptul că prin poziționarea sa geografică controlează canalului Suez, prin care este trasportat aproximativ 10% din petrolul și LNG-ul din lume.
De asemenea, controlează conducta vitală Suez-Mediterranean, care se întinde de la terminalul Ain Sokhna din Golful Suez, de lângă Marea Roșie, până la portul Sidi Kerir, la vest de Alexandria, în Marea Mediterană. Aceasta este o alternativă crucială la Canalul Suez pentru transportul hidrocarburilor din Golful Persic în Marea Mediterană.
Importanța Canalului Suez pentru sectorul energetic global este sporită și mai mult de faptul că este unul dintre puținele puncte importante de tranzit care nu este controlat de China. Mai exact, Beijingul deține deja un control efectiv asupra strâmtorii Ormuz prin „Acordul de cooperare cuprinzător pe 25 de ani” Iran-China. Aceeași înțelegere conferă Chinei drepturi asupra strâmtorii Bab el-Mandeb, prin care mărfurile sunt transportate în nord prin Marea Roșie spre Canalul Suez înainte de a ajunge în Mediterana și apoi spre vest. Asta pentru că strâmtoarea se află între Yemen (houthii fiind susținuți de multă vreme de Iran) și Djibouti (stat intrat în sfera de influență a Chinei prin politica sa – „Inițiativa Belt and Road”).
Din punct de vedere geopolitic, Egiptul deține o poziție unică în Orientul Mijlociu și lumea arabă. Timp de zeci de ani, lumea arabă a fost văzută ca principalul susținător al ideologiei „pan-arabe”, care crede că puterea durabilă poate fi găsită doar în unitatea politică, culturală și socio-economică a arabilor, care a apărut după cele două războaie mondiale.
Cel mai puternic susținător recent al filozofiei a fost președintele Egiptului din 1954 până în 1970, Gamal Nasser. Printre semnele cele mai palpabile ale acestei mișcări la acea vreme a fost formarea uniunii Republicii Arabe Unite formată între Egipt și Siria între 1958 și 1961, formarea OPEC în 1960, seria conflictelor cu Israelul vecin și apoi embargoul petrolier din 1973-74
Aducând de partea lor acest lider al lumii arabe, SUA și aliații săi speră să compenseze impactul geopolitic negativ al aliatului pe termen lung, Arabia Saudită, care a fost pierdut în fața blocului China-Rusia. Din punct de vedere politic și istoric, Egiptul este la fel de lider în lumea arabă cel puțin la nivelul la care a fost Arabia Saudită.
În principal din aceste două motive, a existat o avalanșă de firme occidentale care au încheiat tranzacții în Egipt în ultimii ani, mai ales după 24 februarie 2022, momentul invadării Ucrainei de Rusia,. Chevron a fost operatorul cheie din SUA pe teren încă de la început, cu un anunț în decembrie 2022 că a găsit cel puțin 99 de miliarde de metri cubi de gaz cu sonda sa de explorare Nargis-1 din estul Deltei Nilului, la aproximativ 60 de kilometri nord de Peninsula Sinai.
După aceea, a venit un anunț cu privire la descoperirea italienilor de la Eni a unui potențial uriaș zăcământ de gaz offshore în zona sa de concesiune din Marea Roșie, concentrat pe sonda Nargis-1. Acest lucru i-a sporit prezența deja semnificativă în Marea Mediterană de Est prin exploatarea masivelor câmpuri Leviathan și Tamar din Israel și proiectul Afrodita din largul Ciprului.
În iulie, s-a anunțat că Eni intenționează, de asemenea, să foreze două noi puțuri în uriașul câmp Zohr în a doua jumătate a anului 2025, cu investiții estimate la 160 de milioane de dolari. Știrea a stârnit interesul companiilor petroliere occidentale, în special Shell și BP din Marea Britanie. Ultima a spus că va investi 3,5 miliarde USD în explorarea și dezvoltarea zăcămintelor de gaze din Egipt în următorii trei ani. Această sumă ar putea fi dublată dacă activitatea de explorare ar aduce noi descoperiri. Între timp, Shell a început dezvoltarea celei de-a zecea etape a concesiunii WDDM (West Delta Deep Marine) din Marea Mediterană egipteană. Asta după ce firma britanică și partenerul său au dezvoltat cele nouă faze anterioare de dezvoltare ale concesiunii WDDM, care cuprinde 17 zăcăminte de gaze. Consorțiul condus de Shell a fost, de asemenea, de acord să înceapă faza a 11-a a proiectului WDDM.
Ca o ironie însă, acest val de dezvoltare a exacerbat problemele valutare ale Egiptului. Țara ar datora Eni peste 1,25 de miliarde de dolari pentru costurile legate de dezvoltarea sa energetică, potrivit surselor din industrie. Cu toate acestea, capacitatea țării de a plăti a fost afectată de devalorizarea severă, cu 60% a lirei egiptene din luna martie a acestui an.
Egiptul rămâne însă prea important pentru SUA și aliații săi din perspectivă energetică și geopolitică pentru a-l lăsa să alunece și mai mult în criza economică. Țării i s-a permis, în martie, să-și extindă pachetul de sprijin financiar de 8 miliarde de dolari cu FMI și rămân deschise noi oferte de ajutor financiar din partea Băncii Mondiale și a UE. Având în vedere aceste asigurări, la 19 septembrie, prim-ministrul Mostafa Madbouly a anunțat că țara își propune să restabilească producția normală la zăcămintele sale de gaze naturale până în vara viitoare.
În acest sens și pentru a-și consolida și mai mult poziția ca centru regional cheie de transport și comerț al energiei, la 23 septembrie oficialii Ministerului Petrolului din Egipt au anunțat că lucrează la modalități de accelerare a planurilor de dezvoltare și producție a câmpurilor petroliere împreună cu Eni. De asemenea, ambele părți au discutat recent despre progresul zăcămintelor companiei italiene din regiunea de est a Mediteranei, inclusiv conectarea zăcământului de gaz Cronos din Cipru la instalațiile egiptene de pe coasta Mediteranei și apoi retransportarea gazului pe piețele externe.
Sursă: OilPrice.com
Sursă foto: Eni
