Economia lumii se răstoarnă cu fundul în sus, la propriu
„Petro-dolarul” a fost cea mai importantă monedă de schimb a lumii în ultimii 40 de ani: un cocktail între puterea economico-militară a SUA, rutele maritime securizate şi sondele şeicilor din Orientul Mijlociu. Puternicul dezechilibru mondial între producătorii şi consumatorii de petrol a făcut ca preţul barilului să fie ancorat strâns faţă de moneda cea mai lichidă, dolarul. La rândul său, acest lucru a permis SUA să tipărească mai mulţi dolari decât putea absorbi propria economie, finanţându-şi astfel statura de putere militară globală şi rămânând chiar cu ceva profit.
Lucrurile sunt însă pe cale să se schimbe. Rezervele limitate de petrol nu mai fac faţă cererii în creştere de energie, apar surse şi tehnologii noi iar economiile puternice încearcă să-şi asigure autonomia. În condiţiile acestea, forţa petro-dolarului va scădea, până în punctul în care economia mondială va avea nevoie de altceva. Ce să fie? Agri-dolarul este termenul patentat de zerohedge, chiar dacă în această nouă combinaţie agricultura joacă un rol maximal iar dolarul – unul neglijabil.
Următorul cel mai abrupt dezechilibru pe piaţa mondială este cel dintre cererea şi oferta de alimente. Există un dezechilibru primar, dat de creşterea populaţiei, amplificat însă de un alt fenomen, mai greu de măsurat dar cu siguranţă mult mai puternic: creşterea standardului de viaţă duce la o creştere exponenţială a consumului. În ultimele decenii, miliarde de oameni care se mulţumeau cu un bol de orez pe zi descoperă carnea.
În ţările dezvoltate, consumul de calorii este cu 30% mai mare decât în cele sărace. Însă valoric, consumul este de opt ori mai mare. Cuplată cu creşterea populaţiei, o astfel de evoluţie e în stare să lase în urmă evoluţiile tehnologice şi să ducă la maximum potenţialul agricol chiar şi al unei ţări mari.
Cele mai vulnerabile sunt China şi India, care au împreună 40% din populaţia lumii şi doar 10% din terenul arabil. Ca şi cum asta n-ar fi de-ajuns, în perspectivă, rezerva enormă de apă din Podişul Tibet nu este suficientă pentru amândouă iar China are deja planuri de a opri curgerea râurilor către vecini. Cele două ţări va trebui fie să îşi rezolve problema între ele, fie să tragă cu ochiul după spaţiu vital la vecinii ruşi. Însă ecuaţia este complicată teribil de faptul că toate cele trei ţări sunt puteri nucleare. Din nou, China pare cea mai pregătită, cinic vorbind: are şi „fabrici de plante” în lucru, dar şi oraşe fantomă în stare să găzduiască la nevoie zeci de milioane de oameni.
Statele Unite ale Americii stau în continuare destul de bine – cu o agricultură eficientă, care exportă destul cât să hrănească o bună parte din populaţia lumii. Totuşi, productivitatea este deja la maxim şi este destul de greu de îmbunătăţit. Canada s-ar putea poziţiona ceva mai bine, dacă s-ar confirma povestea cu încălzirea globală, care ar face vaste suprafeţe de teren viabile pentru agricultură.
Însă cel mai mare potenţial este în Emisfera Sudică. Nu cea strict geografică, tăiată de ecuator, ci mai exact continentele America de Sud, Africa şi Australia. Cele trei continente au 40% din suprafaţa locuită a Terrei dar numai 25% din populaţie şi un potenţial agricol în bună parte neexploatat.
America de Sud deja a început să exploateze acest potenţial. Brazilia, care are 6% din populaţia lumii şi 20% din terenul arabil a reuşit să-şi mărească exporturile agricole de şase ori în ultimul deceniu, mizând în principal pe carne, soia, grâu şi floarea soarelui. Argentina încearcă să ţină pasul, iar restul ţărilor abia au început să înţeleagă ce se întâmplă.
Australia are cea mai mică densitate, deci cel mai bun raport dintre populaţie şi suprafaţa arabilă, lucru pe care deja îl fructifică din plin. Totuşi, spre deosebire de Canada, Australa îşi mai poate îmbunătăţi productivitatea doar în cazul în care încălzirea globală nu se va materializa. De asemenea, populaţia redusă şi poziţia relativ izolată înseamnă o vulnerabilitate în faţa Indiei şi a Chinei, care descurajate de ogivele ruseşti ar putea căuta un „plan B”.
Africa are teoretic cel mai mare potenţial: aici se află 60% din suprafaţa arabilă nefolosită a lumii. De asemenea, are resurse de apă adecvate (cu importanta excepţie a Saharei) şi o structură demografică de invidiat. Tot aici se adună însă şi cele mai multe dezavantaje. Infrastructura este precară, educaţia nu prea există iar instituţiile nu funcţionează. Totuşi, acest handicap poate fi ameliorat rapid, în interiorul unei singure generaţii, în momentul în care tehnologia şi comunicaţiile vor pătrunde uşor chiar şi în cel mai izolat sat.
Tot China s-a mişcat cel mai repede, încercând să securizeze pentru început rezervele subsolului din Africa. Însă următorea goană va fi cea după pământ. Aici vor avea de câştigat cei care vor cumpăra suprafeţe enorme la preţuri derizorii, pe care să le poată apăra, la nevoie, cu arma.
Care este locul României în această ecuaţie? Chiar dacă latifundiile, plantaţiile şi haciendele par un model atractiv, privite la scară globală ele devin caraghioase. România chiar poate hrăni 80 de milioane de oameni, însă asta nu este suficient pentru a asigura bunăstarea propriilor cetăţeni la nivel Vestic.
Adevărata oportunitate a României poate fi să folosească accesul la informaţie, tehnologie şi capital pe care i l-au dat intrarea în Uniunea Europeană (în mare parte) şi propria tradiţie agricolă (nu substanţială, dar nici neglijabilă). Viitoarele mari puteri agricole au nevoie de seminţe, îngăşăminte, utilaje, sisteme de irigaţii şi tehnologii de cultură, servicii financiare şi de transport sau forţă de vânzări. Dar, mai ales, au nevoie de oameni care să ştiu să le folosească.
