Text de opinie scris de Vlad Stoicescu, președintele Asociației pentru Combustibili Sustenabili (ACS)
Senatul are în consultare publică, până la 6 noiembrie, propunerea legislativă B551/2026, care ar da industriei mari consumatoare de energie electrică o reducere temporară de preț, finanțată din banii pe care România îi încasează din vânzarea certificatelor de emisii. Ideea este bună, iar temeiul european există. Textul are însă o problemă care pare un detaliu tehnic și nu este: două cuvinte, „livrare în bandă”, scot practic eolianul și solarul nou din singura parte a legii care ar fi putut aduce capacitate nouă de producție. Corectată, legea poate deveni mai mult decât o subvenție pe trei ani. Și există o cale prin care statul ar putea obține același efect pe termen lung cu o fracțiune din bani.
Ce propune legea, pe scurt
Propunerea folosește o posibilitate deschisă de Comisia Europeană în iunie 2025, prin noul cadru de ajutor de stat pentru o industrie curată (CISAF, secțiunea 4.5). Firmele din sectoarele care consumă multă energie electrică și concurează pe piața internațională (oțel, aluminiu, chimie, hârtie și altele) pot primi o reducere de până la jumătate din prețul mediu al energiei pe piața angro, pentru cel mult jumătate din consumul lor, fără ca prețul plătit să coboare sub 50 de euro pe MWh. Ajutorul se acordă cel mult trei ani, iar ultima plată se face până la sfârșitul lui 2030.
Bugetul propus este de cel mult 350 de milioane de euro pe an și 1,05 miliarde de euro în total. La prețul mediu al pieței pentru ziua următoare din 2025, de 108 euro pe MWh, reducerea ar fi de circa 54 de euro pe MWh, iar bugetul anual ar acoperi circa 6,5 TWh, adică jumătate din consumul a aproximativ 13 TWh.
În schimb, beneficiarii trebuie să reinvestească cel puțin jumătate din ajutor în proiecte care reduc costurile sistemului energetic: regenerabile, stocare, eficiență, electrificare sau flexibilitatea consumului. Aceasta este partea cea mai valoroasă a legii, pentru că leagă ajutorul de investiții.
Unde se blochează: „livrarea în bandă”
O firmă electro-intensivă poate să-și îndeplinească obligația de reinvestire și altfel decât construind ceva în propria curte: poate finanța un parc nou al unui producător și cumpăra apoi energia lui printr-un contract pe termen lung (PPA, power purchase agreement). Pentru industrie, este calea cea mai la îndemână. Legea o permite, dar numai pentru PPA încheiate „cu livrare în bandă”.
„În bandă” înseamnă aceeași cantitate de energie în fiecare oră, zi și noapte. Un parc eolian sau fotovoltaic nu produce așa: produce când bate vântul sau când e soare. Ca să livreze în bandă, are nevoie de baterii sau de un furnizor care să completeze diferențele, adică de costuri suplimentare care pot face contractul nerentabil. O sursă care produce constant, cum este nuclearul, îndeplinește condiția fără efort. Dar nici producția constantă nu este garantată. Ambele unități de la Cernavodă, care asigură în mod obișnuit aproape o cincime din energia electrică a României, sunt oprite din august, pentru că debitul Dunării, din care vine apa de răcire, a scăzut sub limita de funcționare. Nuclearelectrica a invocat forța majoră pe contractele de livrare începând cu 27 iulie, iar la 11 octombrie anunța că unitățile rămân oprite până când nivelul fluviului va permite repornirea în siguranță. Este un argument în plus pentru diversificare: un sistem care se sprijină pe câteva surse mari are nevoie de capacități noi, din surse diferite, contractate pe termen lung.
Paradoxul este că aceeași lege recunoaște, la obligația de reinvestire, numai investițiile în capacități din surse regenerabile. Cerința „în bandă” nu aduce deci niciun avantaj altei surse; doar scumpește, până la a-l face nerentabil, tocmai contractul cu un parc eolian sau solar nou. Este o barieră pe care cadrul european nu o cere și care nu este în acord cu obligația statului de a elimina obstacolele nejustificate din calea acestor contracte (Directiva privind energia din surse regenerabile, art. 15 alin. (8), transpusă în OUG nr. 163/2022).
Mai sunt două detalii de corectat. Legea plafonează la 50% partea din reinvestire care se poate face prin PPA, deși cadrul european nu cere acest plafon. Iar pragul de 50 de euro pe MWh, sub care ajutorul nu poate coborî prețul, este aplicat prețului efectiv plătit de firmă. Asta contează pentru că energia nouă din vânt și soare este mult mai ieftină decât piața din România: în licitațiile pentru contracte pentru diferență din 2024 și 2025, parcurile eoliene noi au câștigat, în medie, la 65 până la 73 de euro pe MWh, cu o treime sub prețul mediu al pieței din 2025, de 108 euro, și cu peste 40% sub media de 125 de euro din acest an. Citit literal, textul ar da unei firme care cumpără din piață la 108 euro o reducere de 54 de euro pe MWh, iar uneia care a semnat un PPA la 65 de euro doar 15 euro. Legea ar penaliza exact firma care a făcut ce trebuie.
Ce lipsește: o garanție pentru contractele pe termen lung
Problema de fond a industriei nu este doar prețul de astăzi, ci faptul că nu poate semna ușor contracte pe 10 sau 15 ani. Un dezvoltator de parc și banca lui vor să știe că clientul va plăti factura și peste zece ani. Pentru multe firme, chiar solide, riscul acesta face contractul imposibil de finanțat.
Exemplul cel mai recent vine chiar de la Nuclearelectrica. În septembrie, compania a scos la licitație un contract în bandă de 400 MW pe 20 de ani, pentru 2027-2046. Licitațiile au fost anulate pentru că niciun participant nu a îndeplinit criteriile de eligibilitate: cumpărătorul trebuia să aibă, el sau grupul din care face parte, un rating de credit „investment grade” și să depună o garanție valabilă cel puțin zece ani, egală cu valoarea energiei livrate într-un an. Puține companii din România pot îndeplini asemenea condiții. Exact acest gol îl acoperă o schemă de garantare.
Europa a văzut problema. Regulamentul european privind piața de energie electrică (art. 19a) cere statelor membre să se asigure că există instrumente, precum schemele de garantare la preț de piață, care acoperă riscul de neplată al cumpărătorilor din aceste contracte. Banca Europeană de Investiții a aprobat în iunie 2025 un program de 500 de milioane de euro prin care contragarantează astfel de garanții emise de bănci. Norvegia, Franța și Spania au deja scheme naționale. România nu are încă una.
Avem și instituția care o poate opera: Banca de Investiții și Dezvoltare, autorizată din februarie 2026 să implementeze scheme de garantare în numele statului, pe baza unei hotărâri de Guvern.
Diferența pentru buget
Am comparat cele două instrumente pe același volum de energie, cei 6,5 TWh pe an acoperiți de bugetul legii. Calculul, cu toate ipotezele, este public în poziția depusă de ACS la Senat.
| Reducerea de preț din B551 | Garanții pentru contracte pe termen lung | |
| Ce plătește statul | până la 1,05 miliarde de euro, cheltuiți definitiv | o pierdere așteptată de 1,5 până la 7,5 milioane de euro pe an, acoperită din primele plătite de cumpărători |
| Cât durează efectul | cel mult trei ani | durata contractului, 10 până la 15 ani |
| Capacitate nouă | nu este garantată | contracte cu parcuri noi, echivalentul a circa 2,5 GW eolian |
| Cel mai rău caz | nu se aplică | dacă toți cumpărătorii ar intra simultan în neplată și nu s-ar recupera nimic, 362 până la 466 de milioane de euro, sub jumătate din bugetul ajutorului |
Cele două nu se exclud. Reducerea de preț ține industria pe linia de plutire în următorii ani. Garanția îi permite să-și cumpere singură energie, la preț stabil, după 2030. Iar o garanție la preț de piață care respectă condițiile stabilite de Comisia Europeană pentru garanții nu constituie ajutor de stat, așa că nu trebuie să aștepte o aprobare de la Bruxelles; încadrarea trebuie confirmată de Consiliul Concurenței.
Ce propunem
- Eliminarea cerinței de „livrare în bandă”: contracte de cel puțin cinci ani, cu livrare fizică sau financiară, în bandă, în profil sau pe măsura producției, cu transferul garanțiilor de origine către cumpărător.
- Recunoașterea integrală, la reinvestire, a banilor puși de firmă într-un parc regenerabil nou contractat prin PPA.
- Calcularea ajutorului față de prețul pieței, indiferent de unde își cumpără firma energia, cum prevede cadrul european, astfel încât firma care a semnat un PPA să păstreze întregul ajutor. Ajutorul trebuie să fie o punte de trei ani; prețul stabil, apropiat de costul de producție al capacităților noi, îl aduce contractul pe termen lung.
- Un capitol nou în lege: schema națională de garantare a contractelor pe termen lung, operată de Banca de Investiții și Dezvoltare și coordonată cu programul BEI.
ACS a depus aceste propuneri, cu textul articolelor, în consultarea publică a Senatului și le-a transmis Ministerului Energiei, care pregătește punctul de vedere al Guvernului. Pentru ca schema să poată funcționa, mai sunt necesare două lucruri care nu țin de Senat: aprobarea prin lege a ordonanței care stă la baza mandatelor Băncii de Investiții și Dezvoltare (OUG nr. 8/2026, aflată la Camera Deputaților din martie) și hotărârea de Guvern care să dea băncii mandatul concret.
Un miliard de euro poate cumpăra trei ani de prețuri mai mici. Cu aceleași reguli europene și cu câteva corecturi, poate cumpăra și ceva care rămâne: capacitate nouă de producție, contractată de industria românească pentru următorii cincisprezece ani.
Vlad Stoicescu este Președinte al Asociației pentru Combustibili Sustenabili (ACS), organizație care reunește companii și investitori activi în sectorul combustibililor alternativi, stocării de energie și infrastructurii de transport curat din România. Este strateg în domeniul tranziției energetice și cercetător (ASE București) în finanțarea sustenabilă a industriei. Coordonează dialogul instituțional și tehnic pentru operaționalizarea ecosistemului de hidrogen verde, biometan și combustibili sintetici din România.
