Opinie de Alexandra Diala
În 2018, Uniunea Europeană lansa “Pactul Verde European” ca răspuns strategic la schimbările climatice și ca pilon central al unei noi paradigme economice. Pentru România, acest proiect a reprezentat simultan o oportunitate de modernizare și o provocare majoră. În analiza publicată în 2020 într-o publicație de profil economic, sub titlul „Acordul verde european – mit sau realitate?”, subliniam această dualitate și atrăgeam atenția asupra faptului că succesul inițiativei depinde de capacitatea economiilor europene de a susține costurile tranziției fără a-și compromite competitivitatea. Abordarea viza în special riscul ca ritmul ambițios al politicilor climatice să devanseze realitățile economice, mai ales în statele cu un nivel de dezvoltare industrială și tehnologică inferior mediei europene.
La câțiva ani distanță, această tensiune nu mai este o ipoteză, ci o realitate care redefinește agenda europeană. Scrisoarea semnată de mai mulți lideri europeni, inclusiv de către reprezentanți ai României, transmisă la 18 martie 2026 către António Costa, președinte al Consiliului European și Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, marchează o schimbare semnificativă de ton. Documentul nu contestă obiectivele climatice, dar avertizează că actualul cadru de politici, în special mecanismele sistemului ETS, combinat cu nivelul ridicat al prețurilor la energie, a devenit „un risc existențial pentru multe sectoare industriale strategice europene”. Această formulare reflectă o realitate tot mai evidentă: tranziția verde nu mai poate fi analizată exclusiv prin prisma obiectivelor climatice, ci trebuie integrată într-o ecuație mai largă, care include competitivitatea economică și securitatea energetică.
Pentru România, impactul acestor evoluții este amplificat de specificul economiei sale. Industriile energointensive continuă să joace un rol important, iar procesul de modernizare industrială este incomplet. În același timp, capacitatea de a absorbi costurile suplimentare generate de tranziția verde este limitată comparativ cu statele vest-europene. Creșterea prețurilor la energie din ultimii ani a afectat direct costurile de producție, iar sistemul ETS a contribuit la accentuarea acestor presiuni. În lipsa unor soluții tehnologice mature pentru decarbonizarea industriilor grele, companiile românești se confruntă cu o dilemă dificilă: să investească masiv pentru conformare sau să își piardă competitivitatea. În acest context, solicitările formulate la nivel european privind revizuirea ETS, extinderea alocărilor gratuite și temperarea ritmului de tranziție devin nu doar legitime, ci esențiale pentru economii precum cea românească.
Pe acest fond deja tensionat, geopolitica a revenit în prim-planul ecuației energetice. Tensiunile din Orientul Mijlociu nu mai sunt un fundal îndepărtat, ci un factor activ care influențează direct piețele energetice. Regiunea concentrează rute critice pentru transportul global de petrol și gaze, iar riscurile sunt concrete. Perturbările în Strâmtoarea Hormuz sau în zona Mării Roșii generează rapid creșteri de prețuri, în timp ce insecuritatea din zona canalului Suez a dus deja la redirecționarea unor fluxuri comerciale, cu efecte directe asupra costurilor logistice. Pentru Uniunea Europeană, aceste evoluții vin într-un moment de vulnerabilitate strategică, după reducerea dependenței de gazul rusesc și orientarea către surse alternative, inclusiv LNG din regiuni mai îndepărtate. Diversificarea a redus un risc, dar a crescut expunerea la volatilitatea globală.
România resimte aceste efecte indirect, dar inevitabil. Chiar dacă dispune de resurse proprii și de un mix energetic relativ echilibrat, piața națională este integrată în piața europeană, iar orice șoc extern se transmite în economie. Astfel, presiunile generate de ETS și de costurile tranziției verzi sunt amplificate de factori geopolitici care nu pot fi controlați la nivel național sau european. În plus, incertitudinea globală afectează deciziile de investiții, inclusiv în proiecte strategice precum cele din Marea Neagră sau din sectorul regenerabilelor, unde predictibilitatea este esențială.
Privind retrospectiv, analiza din 2020 ridica o întrebare esențială: va reuși Pactul Verde European să fie implementat fără a afecta competitivitatea economică a statelor membre? Astăzi, această întrebare nu mai este teoretică. Liderii europeni recunosc că traiectoria actuală a ETS până în 2034 este „prea abruptă și excesiv de ambițioasă”, iar costurile tranziției au crescut semnificativ în contextul inflației și al crizelor energetice. În plus, tehnologiile necesare pentru decarbonizarea completă a industriei nu sunt încă suficient de mature pentru a susține obiectivele inițiale fără costuri economice majore. Această evoluție confirmă faptul că riscurile identificate în urmă cu câțiva ani nu au fost doar ipotetice, ci structurale.
Mesajul emergent la nivel european nu este unul de abandon al tranziției verzi, ci de recalibrare. Ideea centrală este că obiectivele climatice trebuie corelate cu menținerea unei baze industriale solide și competitive. Pentru România, acest echilibru este crucial, deoarece o tranziție prea rapidă riscă să afecteze sectoare economice importante, în timp ce o întârziere excesivă ar putea limita accesul la finanțare europeană și ar încetini modernizarea energetică.
În acest context, România are nevoie de decizii clare și rapide. O primă direcție este accelerarea producției interne de energie la scară mare, cu efect direct asupra prețurilor. Exploatarea gazelor din Marea Neagră, dezvoltarea proiectelor nucleare și extinderea capacităților regenerabile nu mai sunt doar opțiuni de politică energetică, ci instrumente esențiale de stabilitate economică. Investițiile în soluții de stocare a energiei curate devin esențiale pentru echilibrarea rețelei și pentru utilizarea eficientă a energiei produse intermitent. De asemenea, comunitățile energetice emerg ca un pilon complementar al acestei transformări, facilitând cooperarea între cetățeni, autorități locale și întreprinderi pentru producerea, consumul și gestionarea energiei la nivel local. Aceste comunități pot contribui nu doar la eficiența energetică și la reducerea costurilor, ci și la creșterea acceptanței sociale a tranziției verzi și la consolidarea coeziunii locale.
Concomitent, este necesară o protejare activă a industriei românești în cadrul negocierilor europene. România trebuie să susțină ajustarea mecanismelor ETS astfel încât industriile energointensive să beneficieze de o tranziție reală, nu una care le împinge în afara pieței. Aceasta presupune menținerea alocărilor gratuite, mecanisme de compensare pentru costurile indirecte și utilizarea eficientă a fondurilor europene pentru modernizarea tehnologică. O astfel de abordare trebuie susținută prin alianțe cu state care au interese similare și printr-o poziționare activă în dialogul cu Comisia Europeană.
În esență, aceste două direcții sunt complementare. Fără creșterea producției interne, România rămâne vulnerabilă la șocuri externe. Fără protejarea industriei, costurile tranziției pot deveni nesustenabile economic. “Pactul Verde European” nu mai poate fi analizat astăzi în termenii inițiali, marcați de optimism, ci trebuie înțeles ca un proces în continuă adaptare, influențat de realități economice și geopolitice în schimbare.
În cele din urmă, întrebarea nu mai este dacă tranziția verde este necesară, ci dacă poate fi implementată într-un mod care să nu submineze însăși baza economică pe care se sprijină. Pentru România, răspunsul va depinde de capacitatea de a transforma presiunile actuale într-o strategie coerentă, pragmatică și ancorată în realitate.
Alexandra Diala este Doctor în Economie al Academiei Române, cu o teză dedicată poziționării României în contextul Strategiei Energetice Europene.
După experiența profesională acumulată în cadrul Parlamentului European, la Bruxelles, Alexandra Diala are în prezent peste 12 ani de experiență în sectorul energetic. În 2014 a fost consilier al Ministrului Delegat pentru Energie, ulterior asigurând conducerea executivă a Asociației Române pentru Promovarea Eficienței Energetice (ARPEE).
