Premierul Victor Ponta dă semne că nu intenţionează să fructifice oportunitatea pe care România o are anul acesta, de-a alinia redevenţele pentru petrol şi gaze la standarde internaţionale, după ce expiră îngheţul negociat la privatizarea Petrom, în 2004.
Compania a fost vândută la pachet cu unele dintre cele mai mici redevenţe din lume, garantate prin lege timp de zece ani. În acest timp a obţinut profituri spectaculoase din activitatea de extracţie – ajungând şi la 1 miliard de euro pe an. În schimb, statul a încasat redevenţe anuale sub 200 de milioane de euro, împărţite aproximativ egal între petrol şi gaze.
Deşi păgubos, contractul din 2004 a avut ca explicaţie – managementul prost al Petrom anterior privatizării şi nevoia de modernizare, iar ca efect – obţinerea unui preţ de vânzare ceva mai bun. Acum nu există nici măcar aceste avantaje.
„De la 1 ianuarie 2015, vom avea o nouă lege a petrolului, cu noi redevenţe. Ideea nu este să iei foarte mult din puţin, ci puţin din foarte mult. Ne gândim la o stabilitate pe 15 – 20 de ani”, spune Ponta.
Afirmaţia dezvăluie două informaţii, atent împachetate în perdele de fum.
Prima informaţie este că redevenţele vor fi mici (sau mărite cu un procent mediu foarte modest) pentru a putea stimula producţia. Cum activitatea de exploatare este deja foarte profitabilă, probabil că acest stimul va avea doar un efect marginal de creştere a volumului extras. Însă chiar şi aşa, o astfel de politică este contrară intereselor pe termen lung ale României, de utilizare cât mai raţională a resurselor rămase.
A doua informaţie este că redevenţele vor fi fixe pentru o perioadă chiar mai mare decât cei zece ani care abia se încheie. Pentru companiile producătoare, apar doi stimuli – să investească masiv având certitudinea că îşi vor recupera banii, dar şi să grăbească la maximum exploatarea, în lipsa certitudinii că vor beneficia de redevenţe mici şi după.
Cum nivelul rezervelor rămase, calculat la actualul nivel de exploatare, coincide cu perioada avansată de Victor Ponta, putem trage concluzia că acesta va fi un ultim hei-rup al României de-a-şi exploata accelerat rezervele de petrol şi gaze; fără să ţină cont de consecinţe şi de ce se va întâmpla după. Practic, România va trece de la importuri de petrol cât jumătate din consum şi importuri de gaze cât un sfert, la dependenţă energetică cvazi-totală în termen foarte scurt – posibil 3-5 ani şi nu mai târziu de anul 2035.
O a treia informaţie împachetată în perdea de fum este sugerată în următoarea frază:
„Cu siguranţă, nu poţi avea aceleaşi redevenţe pentru zăcămintele onshore şi offshore, întrucât există diferenţe uriaşe de investiţii. Am vorbit cu reprezentanţii Exxon şi Petrom, care spun că vor depăşi bine un miliard de euro investiţii. Orice companie trebuie să-şi recupereze costurile”
Anunţul indică intenţia unei strategii combinate, de mărire chiar şi substanţială a redevenţelor pentru zăcămintele onshore, care oricum sunt pe terminate, concomitent cu o reducere a redevenţelor pentru petrolul din Marea Neagră, unde extracţia abia urmează. O astfel de manevră ar aduce un beneficiu economic substanţial companiilor producătoare în dauna bugetului public, permiţând simultan guvernului să aibă o bună acoperire de PR, spunând: „iată, am mărit redevenţele cu XX%” dar referindu-se în realitate doar la o componentă a redevenţei din ce în ce mai neimportantă. În acest caz, chiar şi păstrarea nivelului de acum ar deveni de preferat.
Miza acestei întregi negocieri este uriaşă: În bani, este vorba de până la 500 de milioane de euro pe an care ar putea intra la bugetul de stat, deci până la 10 miliarde de euro în următorii 10 ani. Sau, după standardele de cost în vigoare, echivalentul a mai mult de 1000 Km de autostradă.
Strategic, este vorba despre felul în care România îşi gândeşte viitorul energetic. Exploatarea rapidă asigură o bună parte a consumului din producţie internă pe termen scurt, sacrificând însă perspectivele pe termen lung. Cât timp încă există rezerve, România poate negocia chiar şi importurile de completare în condiţii mai bune. Însă dacă epuizează totul în 20 de ani, va ajunge apoi să importe 100% din petrol şi gaze fără a mai putea negocia nimic.
